PRO SPORT a consemnat într-un interviu de colecție realizat de Cezara Paraschiv despre fascinanta poveste a Elenei Chiriac – elennaq.com:
“Eram supărată – ‘mamă, NU ţi-a plăcut MECIUL MEU?’. Ea murmura: ‘Ce să îmi placă? Cum vă omorâţi acolo?‘. Dar eu insistam – ‘cum să nu îţi placă, mamă, meciul meu?’. Pentru mine era ceva incredibil. Da… prima dată, mama nu a putut să se uite la concursul meu. Nici a doua, nici a treia oară nu a putut să se uite cum îmi luam eu picioare în gură. Era foarte speriată, foarte şocată.
V-am făcut curioşi? Vă mai spunem ceva: pe suprafaţă, trăieşte cu ură, ca toate rivalele sale. În afară, iubeşte animalele şi pentru asta a ţinut o dată piept unui grup violent. Contrastul cu greu ar putea fi mai mare. Elena spune pentru ProSport povestea unei zile în care a zâmbit cum nu a mai făcut-o. Era în concurs.
“Aveam avantaj de 12 puncte, mai era un pumn şi câştigam meciul, şi m-am trezit cu un picior în gură. Mi-a mutat maxilarul! Mi-a dat într-o parte, dar mă durea în cealaltă. A venit medicul, le-am făcut semn că sunt ok – să plece. Când am reînceput, în a doua secundă i-am mutat eu maxilarul. Revanşă. Şi eu zâmbeam în momentul acela! Eram furioasă pentru ceea ce păţisem… Dar aşa e, pe suprafaţă este o ură inimaginabilă. Ne urâm: să ne batem, să ne rupem gâtul! În prezent, totuşi, sunt foarte multe reguli. Acum zece ani, te puteai şi ciupi. Nu era nicio problemă. Puteai să muşti – nu vedea arbitrul, făceai o schemă. Acum, nimic. Tot ce poţi face este să dai cât de tare poţi, ‘să îi sară proteza din gură’. Când ieşim – ne pupăm, ne luăm în braţe. Doar pe suprafaţă e bătaie“, povesteşte Elena, care adaugă cu mândrie. “Doar în ziua aia am păţit-o. La mine nu a fost atât de grav. Dar la ea, a fost mai grav“.
O vom cunoaşte. Întâi însă, trebuie să înţelegem un aspect. În taekwondo, sport devenit olimpic în anul 2000, “pe suprafaţă, nu simţi nimic. La final, poţi fi plin de sânge, dar abia atunci vezi. După meci. E adrenalina foarte mare şi este şi obişnuinţa. De cele mai multe ori, după meciuri, sportivii ies şi abia se târăsc în tribună. Eu şchiopătez după fiecare meci. Vezi sportivi cu mâinile atârnate, care merg la medic… dar toate astea, după meci. După meci!“
***
Elena vine de la liceu la întâlnirea fixată într-o după-amiază însorită şi răspunde listei ProSport de curiozităţi.
Cum ai descrie acest cocktail – sport de performanţă, sport de contact, modeling, literatură, şcoală?
La început, mi s-a părut complicat. Dar, pe parcurs am realizat că este posibil să le fac pe toate. Este foarte frumos. Asta le-aş transmite şi celorlalte fete care practică un sport, poate tot unul de contact – poţi să faci mai multe lucruri. Chiar se poate! Nu e greu. Tot ce îţi doreşti se poate.
“Nu cred că doar băieţii sunt făcuţi pentru sportul ăsta.. Deşi luptăm individual – suntem o familie”
Ca fată, cum este să faci sport de contact? Cine se şochează mai tare – fetele sau băieţii?
Toată lumea rămâne şocată, deşi eu nu prea înţeleg. Mie mi se pare ceva normal. Nu cred că doar băieţii sunt făcuţi pentru sportul ăsta.
Cum te dezvoltă sportul acesta, din punct de vedere fizic şi mental?
Pe ambele planuri m-a dezvoltat foarte mult, dar mai ales psihic. Am învăţat cum să mă comport cu oamenii, de la adversari, la colegi şi antrenor. M-a ajutat foarte mult sportul acesta şi mi-aş dori să văd cât mai mulţi oameni care să aibă parte de aceeaşi experienţă. Taekwondo este un sport extrem de complex, chiar dacă unii spun – “e doar bătaie”. Este mult mai mult decât atât.
De ce nu te-ai dus către un sport de echipă, sau către un sport individual, mai popular sau mai la modă – cum ar fi tenisul?
Eu am făcut şi tenis – patru ani, când eram mică. M-am oprit pentru că nu mă regăseam în sportul acela. După ce am terminat şi cu înotul de performanţă, am descoperit taekwondo-ul şi am rămas impresionată de colectivul în care am ajuns, de oamenii de care eram înconjurată, de federaţie. Mi-a plăcut, m-am regăsit în el. Suntem o familie. Da, deşi luptăm individual – suntem o familie.
Cum e sentimentul de a fi pe podium?
La început, parcă o simţeam în tot corpul. Acum, a devenit o obişnuinţă. Senzaţia mai puternică şi nasoală – e atunci când nu urc pe podium. Este ceva nomal să urc pe podium, să fiu acolo sus, în momentul ăsta. Ar fi ceva anormal să nu fiu pe podium şi să mă uit la cum sunt premiate alte fete la categoria mea. Mie mi se pare că dacă e categoria mea, trebuie să fiu pe podium, sus!
Îţi place să fii dură? Te consideri dură?
Doar pe suprafaţă. Cum ies de acolo, revin la viaţa mea normală.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Cu câte vânătăi ieşi de la antrenamente, de la concursuri?
Foarte multe! După multe concursuri se întâmplă să am prezentări de modă, şedinţe foto, poate chiar reclame… Sunt foarte multe vânătăi, nici eu nu ştiu câte, pentru că niciodată nu le simt. Pur şi simplu – ridic pantalonii şi le văd. Ele se fac, eu nu le văd, nu le simt. Mă grăbesc să le maschez cu fond de ten, pudră, corector, anticearcăn – tot ce se poate – doar să nu se mai vadă. Necesită timp şi grijă, dar, merită.
Nu ţi-e frică niciun pic că, într-o zi, prietenele sau fetele îţi vor spune că îţi pierzi feminitatea practicând un sport de contact?
Eu am o personalitate foarte puternică şi consider că nimeni şi nimic nu ar putea să schimbe asta vreodată. Cred că am o feminitate puternică şi taekwondo-ul nu va schimba niciodată acest lucru. Bineînţeles, pe suprafaţă, feminitatea mea se pierde, dar doar acolo.
“Mi se pare că mă prinde bine albul şi mă caracterizează”. Dobok personalizat, încălţăminte ba. “Se uzează foarte rapid”
Ai câştigat bani din sportul ăsta?
Da. Au apărut banii, chiar foarte recent. Am primit un premiu de la fundaţia Alexandrion şi am rămas foarte surprinsă când am auzit că voi primi acest premiu, pentru că nu mă aşteptam să existe oameni care să sprijine atât de mult tinerii sportivi. Există şi indemnizaţia sportivă, există bani pe care îi oferă primăria, de obicei după Campionatul Naţional, însă cel mai generos a fost acest premiu, de la fundaţia Alexandrion.
Cum ai vedea un echipament de taekwondo personalizat?
Eu chiar vreau să îmi personalizez echipamentul de taekwondo. Pe bluza de la dobok vreau să îmi pun Elena Q, numele de pe Youtube şi de pe Instagram, pentru ca în momentul în care intru pe suprafaţă la competiţii internaţionale să îl vadă lumea şi să se aboneze la canalul meu. O să scriu Elena Q, undeva, micuţ, frumos, subtil – să nu vadă arbitrii, bineînţeles. Pe încălţări nu, pentru că se uzează foarte rapid. Dobok-urile sunt albe la bătaie şi asta îmi place foarte mult. Mi se pare că mă prinde bine albul şi mă caracterizează. Dar, dacă aş putea, aş face un dobok multicolor – să fie în toate culorile! – chiar dacă nu l-aş putea folosi decât în sala de antrenament, nu şi în competiţii.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Probabil, v-aţi dat deja seama. Elenei din taekwondo îi plac poveştile. Nu poate alege între cele clasice, cum e cea cu Elena din Troia, sau cele SF, cum sunt cele cu personaje precum Q, din Star Treck. “Chiar şi acum mai pun noaptea o poveste ca să adorm. Îmi place să reaud poveştile. De aici, mi-am şi propus să scriu o carte despre motanul meu – Tanu – şi stelele căzătoare. Cartea vreau să fie de tipul ‘Micul Prinţ’, să fie şi pentru copii şi pentru adulţi. Şi, sper din suflet, ca lumea să se regăsească în carte. Cu aceeaşi poveste am câştigat şi un concurs când eram mică – la opt ani – şi asta m-a încurajat foarte mult să scriu”, spune Elena.
Taekwondo, şpagatul lui Van Damme şi o provocare pentru cei mai bine plătiţi sportivi din România: “Fotbaliştii nu au deloc mobilitate. I-aş provoca pe toţi să treacă o zi printr-un antrenament de taekwondo!”
Te ajută taekwondo să faci şpagatul, ca van Damme?
Da, bineînţeles! Pentru că în taekwondo ai nevoie de mobilitate foarte multă. Da, ajungi să faci şpagatul, şi sfoara.
Spune-mi un fotbalist pe care l-ai provoca să înveţe câteva procedee din taekwondo?
Cred că fotbaliştii nu au deloc mobilitate… ar fi o provocare foarte mare pentru toţi să facă un antrenament de taekwondo. Să încerce să ridice piciorul la nivelul capului – chiar foarte greu! I-aş provoca pe toţi fotbaliştii să facă asta, să treacă o zi printr-un antrenament de taekwondo!
Excepţia ar fi Zlatan Ibrahimovic, care a făcut taekwondo…
Ah, da, da, da! Are centura neagră la taekwondo, a practicat taekwondo înainte de fotbal.
Elena vorbeşte cu dezinvoltură despre mobilitate. Pentru că, întâmplător, este şi principala sa calitate. “Eu am mobilitate şi forţă. Nu am o viteză extraordinară. Am colegi care la competiţii internaţionale au făcut 18 puncte cu pumnul – ceea ce e foarte greu. Ei au câştigat dând doar cu pumnul – cu piciorul nu au punctat. Eu, când dau cu pumnul, nu punctez! Din 15 pumni, unul se pune. Nu mă bazez pe asta. Mă bazez însă pe mentalitate, încerc să domin adversarul de la începutul meciului, să o fac pe fata din faţa mea se simtă dominată. Contează foarte mult să pornească cu neîncredere“, spune tânăra sportivă, care, de curând, a devenit vlogger. Şi nu pentru că tocmai s-a încheiat o super-campanie “Next Big Vlogger” a unui brand celebru pentru felul în care, iarnă de iarnă, ne spune cu moşul său roşu şi durduliu că “Sărbătorile vin!”.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
“Mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei. Vreau ca toată lumea să ştie ce fac şi cum fac. Şi vreau să fac un vlog despre tehnici de autoapărare”
Cum şi de ce ai devenit vlogger? Cum îţi ajuţi tu sportul pe care îl practici prin acest canal?
De când eram mică, mi-a plăcut foarte mult să socializez, mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei şi să pot să îmi spun opinia, tuturor, prin diferite feluri. Când am descoperit YouTube-ul, mi-am dorit foarte mult să pot să comunic şi eu, ca oamenii să ştie şi părerile mele, experienţele mele. Să împărtăşesc cu ei tot ce mi se întâmplă. Îmi doresc foarte mult ca, prin YouTube, să le arăt oamenilor cum este taekwondo cu adevărat. Ce avantaje ai şi, bineînţeles, ce dezavantaje ai. Şi să mă cunoască cu adevărat. Îmi place viaţa publică, vreau ca toată lumea să ştie ce fac şi cum fac. Voi vorbi în vlogguri despre taekwondo, despre antrenamentul de taekwondo şi vreau să fac un vlog şi un videoclip cu tehnici de autoapărare pentru femei, pentru că există foarte multe cazuri în care femeile sunt agresate – fizic şi verbal. Îmi doresc foarte mult să ajut cu chestia asta.
Ţi s-a întâmplat lucrul acesta – să mergi pe stradă şi să se ia cineva de tine?
Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să merg pe stradă – pur şi simplu, un om nevinovat – şi să fiu strigată, jignită. Să se apropie cineva de mine, iar eu nu aveam curajul să mă apăr sau să reacţionez în vreun fel.
Să vorbeşti e simplu – spune o vorbă înţeleaptă. Elena însă a trecut deja la acţiune. Şi i-a plăcut. Se mândreşte cu un episod care i-a dăruit cea mai bună prietenă şi i-a dat şi un altfel de curaj. “Eram la Curtea de Argeş, cu verişoara mea. Mergeam pe stradă, când am auzit nişte ţipete. Erau oameni care agresau un câine. Îl băteau – dădeau pur şi simplu cu bâta în el. Sărăcuţul căţeluş se băgase sub maşină. Era plouat, era murdar. Eu am intervenit imediat. La început, fără succes. Apoi, le-am spus că eu fac taekwondo şi, pur şi simplu, în momentul ăla, s-au dat înapoi şi au plecat. Am vrut să hrănesc acel căţeluş. Dar… a venit după mine. L-am luat acasă. I-am spus Bella şi încă o am. O iubesc foarte mult. Experienţa asta m-a apropiat foarte mult de ea şi m-a făcut să îmi dau seama că prefer să salvez un suflet de pe stradă decât să fac o investiţie într-un animal, care vine de undeva, la comandă. Prefer să salvez un suflet. Este cauza mea de suflet. Vreau să ajut la salvarea a cât mai multe animale“.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Vrea la Olimpiadă, la 18 ani. Dar vede şi realitatea dură: “Merg la scaun cu oameni care nu mă cunosc, nu ştiu cât pot eu să duc. Majoritatea dintre noi am atins deja nivelul maxim aici”
Elena vrea să meargă la Tokyo, să fie printre tricolori la ceremonia de deschidere, apoi în sala încărcată de emoţii a concursului olimpic. Ar avea 18 ani. O iubeşte pe Jade Jones, dubla campioană olimpică din Marea Britanie care “parcă e un zeu al taekwondo-ului. Este incredibil de bună – parcă ar fi căzută de pe altă planetă. Este făcută pentru taekwondo, este chiar la categoria mea şi o admir mult, mă uit întotdeauna la videoclipurile ei – cum se luptă. Aş fi onorată să am un meci împotriva ei. Poate chiar la Olimpiada din 2020!“, visează cu ochii deschişi Elena Chiriac.
Realitatea taekwondo-ului românesc este însă dură, ca un duş rece. Oameni puţini, resurse limitate. De 20 de ani acelaşi antrenor, care a învăţat alături de sportivi. “Va fi mereu antrenorul nostru, sprijinul nostru – îi datorăm multe şi îl iubim. Dar, alţii au 6-7 antrenori. Noi nu avem maseur, psiholog. Avem înainte de Mondiale şi Europene, dar nu tot timpul. Ei au – şi este o diferenţă vizibilă. Contează foarte mult“, spune Elena.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
De aceea, un duel cu o iberică s-a transformat într-un măcel. “Parcă era în ‘speed motion’. Eu nu o vedeam. Îmi luam picioare în cap, mă uitam la tabelă, dar nu ştiam când se punctase, pentru că eu nu le simţeam. Nici măcar nu am putut fi dezamăgită, pentru că am realizat de la început cât de bună este… Aceeaşi vârstă, aceleaşi kilograme, aceeaşi înălţime, acelaşi fizic. Dar, după primele 20 de secunde, nu mai ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi puncta pe toate părţile. Mă lua pe la spate – nu vedeam nimic. Nu ştiam ce se întâmplă“, povesteşte Elena.
Sugestiv este şi altceva. La o vârstă la care informaţiile încă se acumulează, iar nevoia de sprijin este una acută şi reală, Elena s-a trezit în repetate rânduri cu un antrenor la scaun care mai mult o încurcă. Oamenii care au format-o au ales altă cale – mutatul în Regatul Britanic sau viaţa de călugăriţă! – iar Elena Chiriac a constatat cât de greu e fără punct de sprijin.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
“Eu nu am o rezistenţă foarte bună. Obosesc la un moment dat şi trebuie să mă retrag, să fac ceva, să îi distrag atenţia adversarei. Antrenorul nostru face totul singur – este şi antrenor, şi preşedinte de federaţie. Le face pe toate. Şi asta vrea. Se întâmplă însă la competiţii – unde trebuie să fie un antrenor la scaun – să merg cu oameni care nu îmi cunosc stilul. Nu ştiu, de exemplu, cât duc eu. Şi ajung la o fază în meci în care eu deja nu mai pot, mă chinui să nu arăt asta, iar el îmi spune – ‘dă-i, dă-i la cap‘. Ori eu nu mai pot să ridic piciorul! Sunt aproape să mă prăbuşesc. Am rămas cu maestrul, singurul care mai ştie stilul meu. Dar nu mă duc cu el la scaun. Cine e cu mine spune – ‘Du-te după ea’. Îmi spune să dau cu pumnul, când eu nu pot. Dau, şi greşesc, şi îmi iau picior în cap, şi meciul s-a dus!”,
Elena ‘Q’ Chiriac
Încrederea, bat-o vina. “Mi-am luat un picior în cap. Şi asta a fost!”
În sportul mondial, cuvântul încredere apare din ce în ce mai des. Ea e de vină pentru înfrângeri, ea este marele câştig după o victorie. Elena are propria poveste. O pildă a ei, din care a învăţat mult. “Eu cred că am capacitatea asta, de a-mi domina adversarele – mă uit urât la ele, fac orice să îşi piardă încrederea. Nu mai contează cine face primul punct, dacă eşti pe minus… S-a întâmplat de multe ori să fiu şi eu dominată. Ţin minte clar: la un campionat balcanic a venit un coleg să îmi spună – băi, asta e bună rău de tot. Au mai venit apoi doi-trei să-mi spună că ‘e bună de tot’, ‘Elena, ai grijă, că s-ar putea să te bată’. Şi mi-a intrat ideea asta în cap. A început meciul şi eu eram deja pe minus. Mi-am luat un picior în cap şi asta a fost. Am pierdut. La final, lumea mi-a spus – ‘Elena, ce-a fost cu tine, că puteai să o baţi?!’ M-am uitat la videoclip şi parcă nu eram eu“, povesteşte Elena.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Curaj şi curaj
Elena are curaj. Taekwondo este un sport al curajului şi o artă a neînfricaţilor. Băieţii se antrenează cu fetele, fetele cu băieţii şi, deşi, ce-i drept, cei din urmă le protejează pe ele, cavalereşte, din cauza diferenţei de forţă brută, băieţii pleacă şi ei cu o lecţie învăţată, consideră Elena: “Nu trebuie să îţi leşini adversarul. Trebuie doar să câştigi“.
Tot Elena explică însă că nu există curaj universal. Curaj absolut. S-a convins, lovindu-se la un moment dat de o preconcepţie care i-a lăsat una dintrre cele mai terifiante amintiri. Unul dintre acele puţine momente în care fiecare muşchi a simţit fiorul fricii. “Eram în tabără. Aveam o dirigintă de 63 de ani, care mă certa încontinuu – că ţineam furculiţa nu ştiu cum, că nu ştiu ce făceam. Stăteam la cabană, în camere de două paturi. Într-una dintre camere a apărut un şoarece. Au ţipat fetele şi, evident, s-a strâns toată lumea.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Diriginta a vrut să fie curajoasă – s-a gândit să scoată pe toată lumea de acolo. Şi spune: ‘pleacă toată lumea, rămâne Elena. Că ea e curajoasă, face taekwondo‘. Iar eu am cea mai mare frică de şoareci şi de păienjeni. Nu pot să descriu! Simt frica în tot corpul. Şoarecele ăla era micuţ, dar eu îl vedeam atâta… pentru mine era colosal. Şi a trecut şoarecele ăla pe lângă picioarele mele… şi am ţipat! De m-a auzit toată tabăra aia. Şi m-a întrebat diriginta, nedumerită – ‘cum să îţi fie frică, Elena, doar tu faci taekwondo?! Cum să îţi fie frică de un şoarece!?”.
Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, erou a fost un copil de şapte ani, spune Elena. “Toţi ieşiseră, rămăsesem eu. Băiatul secretarei, care ne însoţea, se juca cu nişte cuie pe acolo. Vede şoarecele şi bagă cuiul în el. ‘Ia uite, mami, l-am prins‘. Avea un lemn cu nişte cuie şi a dat – pac! Apoi, îl arăta la toată lumea – ‘L-am prins!’“, spune Elena care tot repetă. “Nici eu, nici diriginta care mă pusese pe mine să îl prind. Copilul a fost erou. Eu şoareci şi păienjeni să nu văd niciodată. Nu au nicio legătură cu taekwondo. E alt fel de curaj. Chiar nu are nicio legătură. Poţi să mă pui şi să mă bat cu cineva pe stradă, că am curaj. Dar asta… să prind un şoarece, nu! Doamne fereşte! Cine ştie – poate să dau la un moment dat peste o tarantulă şi o să îmi dau seama că păianjenii de la Curtea de Argeş sunt ok“.
Foto: Facebook@ElenaChiriac
Dacă ar fi să rezumăm crezul Elenei Q în sport, acesta ar fi legat de refuzul abandonului. “Cel mai mult, mi-am propus să nu abandonez niciodată. Am avut probleme cu un deget, cu genunchiul. Erau momente în care a început meciul, în primele trei secunde m-am dus să dau picior şi am căzut. Până să ajung să dau, mă lăsase genunchiul. Am rămas acolo, au venit medicii, dar am spus că nu vreau să renunţ. Pierd, mă bat, acept să mă doară, dar termin lupta. Cred că trebuie să fii foarte slab ca să abandonezi. Te mai baţi două minute, ai plecat şi asta e – dar nu abandonezi. Cuvântul în sine nu mi se pare ok. Cum să renunţi la meci? Am avut colegi care s-au luptat cu degete rupte. Au plecat cu degetul de trei ori mai umflat, dar au terminat. Ştiu că aşa voi face şi eu. Mereu“.